I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.

(Bene Gesserit’s “Litany Against Fear”, “Dune”)

Da, poate sunt facuta din membre rupte, care nu imi apartin. Poate de accea nu pot sa functionez ca un tot unitar si mereu trebuie sa existe atatea contradictii in mine. Poate ca eu sunt raspunzatoare de mutilarea sentimentelor cuiva. Poate ca aceste maini mici cu care tastez nu imi apartin, la fel cum, cu siguranta, cordul care ma tine in viata nu este al meu sub nicio forma…

Poate ca Dumnezeu nu a creat oamenii din tarana, ci din parti de papusi stricate si uzate, pe care le-a asamblat cat de bine  a putut si carora mai apoi le-a dat viata. Dar daca Dumnezeu a facut asta, de ce nu ne-a facut perfecti? Se spune ca suntem creati dupa chipul si asemanarea Sa. Divinitatea nu are ca atribut principal Perfectiunea? Si daca o are, de ce nu suntem perfecti? Egoismul nu este trecut pe nicio lista referitoare la calitati/defecte ale Creatorului…

De ce multi dintre noi sunt defecti? De ce nu ne putem seta mintea sa actioneze in acord cu inima? Pentru ca una din ele nu ne apartine… Pentru ca am fost completati cu ea ca sa putem fi din nou trimisi in nebunia asta numita viata si la fiecare revenire o sa fim din ce in ce mai putin noi si din ce in ce mai mult oarecare indivizi ai unor generatii trecute…

Deci eu cine sunt?…

Si vreau si un cer senin si orbitor cu doi, trei pescarusi aproape de soare…

Si ma vreau si pe mine, fericita si somnoroasa, cu doua, trei ganduri mai aproape de uitare…

Sau poate nu vreau decat putina liniste nebuna, care sa imi redea febrilitatea emotiilor, putina liniste amara, care sa imi readuca gust de sare pe buze, foarte putina liniste totala, care sa imi aminteasca de anii mei din nefiinta…

Tic-tac, tic-tac, tic-tac…

 
Nu mai vreau timp. Timpul doare. E taios, sfasietor si rece, exact ca privirile oamenilor. Vreau sa ma ascund de timp si de lume, de lumina si de viata si sa ma trezesc intr-o dulce uitare, singura, sau cu tine aproape, dar ireal de fericita.

De ce nu as vrea? Nu vrem cu totii cate ceva?…

S-a trezit. E ora 03:17 AM, ca de fiecare data. A luat un sedativ dupa care s-a ridicat din pat si a oprit televizorul uitat pe un canal de filme de groaza cu buget redus. Si-a cautat cu talpile goale papucii de casa si contactul cu parchetul rece i-a trimis un fior pe sira spinarii. A aprins lumina in bucatarie si si-a aprins o tigara. Pisica i-a sarit in brate somnoroasa si a inceput sa toarca. A impins-o si animalul a plecat suparat fluturandu-si coada stufoasa.

-Raphael! Vino nenorocitule! Stiu ca ma auzi!Vino, iti spun!

-Nu mai tipa. E ora 3 dimineata. Vecinii tai deja te cred nebuna. Nu cred ca vrei sa le intaresti convingerea. I-a spus afisand un zambet machiavelic in timp ce isi scutura roba de pene.

Arhanghelul Raphael e unul din conducatorii Raiului “modern”. Ierarhia cunoscuta si sustinuta de crestinism nu mai exista de cateva secole bune. Dumnezeu a disparut. In urma Lui a lasat o lupta inimaginabila pentru preluarea puterii. Raphael a format o alianta cu Mihail si Gavriil care le-a asigurat conducerea intregului Rai. Raphael e inalt, are ochii negri cu sclipiri rubinii atunci cand emotiile traite sunt de intensitate maxima, parul ii e alb si lung pana la talie si poarta o roba neagra. Aripile le are albe si atat de stralucitoare incat ochii muritorilor sangereaza la vederea lor.

-Ce vrei? A intrebat-o sec.

-Sa imi redai aripile! Stiu ca poti! Cunosc Pamantul si societatea umana mai bine decat oricare dintre voi. Nu uita ca am fost exilata aici acum aproape 2000 de ani cand bastardul ala s-a nascut!

-Maria, draga mea, stii foarte bine ca asa ceva nu e posibil. Exilarea ta trebuia sa fie temporara. Tot ce ai avut de facut a fost sa il seduci pe Iisus si sa ii dovedesti Creatorului “sfintenia” bastardului Lui. Nu ai fost capabila! Acum ai ajuns o nebuna dependenta de sedative, incapabila sa accepte adevarul: niciodata nu iti vei recapata aripile. O sa ramai aici si o sa traiesti pana ai sa vezi sfarsitul lumii acesteia nenorocite. Ai inteles, Maria? Esti un vierme. Acum taraste-te din fata mea!

Raphael a disparut si a lasat-o pe Maria singura, cu ochii in lacrimi si sange. Pisica i-a sarit in poala si blana deasa i-a fost din nou patata de sange si sare…

M-am trezit azi dimineata intr-o noua zi din viata aleasa de mine. Afara era soare si in casa mirosea a cafea. Pisica imi torcea pe piept, blanda, si imi amintea de alte zile, dintr-o alta toamna, ingropata acum sub un strat nou de amintiri si regrete. M-am ridicat din pat si am deschis fereastra. Era cald si ma simteam ca intr-o poezie de Bacovia, poate doar putin mai trista si mai singura, pana te-am vazut privindu-ma din pat. Adormisesi langa mine dupa ce ai facut cafeaua. Mi-ai zambit si ai venit langa mine. Stateam imbratisati, fara trecut, fara viitor, doar cu un prezent care brusc avea sens. Singura problema e ca nu stiu cine esti si de ce acum ma astepti, zambindu-mi din nou, ca si cum numai noi contam in toata lumea. Prezenta ta ma face sa ma simt in siguranta, ca si cum te stiu din vremuri atemporale, dar nu te recunosc…

O vara intreaga m-a tinut padurea
Cu fata in iarba si gandul aiurea
Iar acum in toamna la plecare
Se tanguie ca ma rup din inima ei si o doare

REFREN:

Padure, padure nebuna
In fiecare noapte cu luna
Voi rataci fara tinta agale
Ca o frunza manata de vant pe potecile tale

In fiecare noapte de iarna
Umbra mea alba va veni sa se astearna
Ca o ursoaica cu puii ucisi
La umbra stejarilor tradati de frunzis

REFREN:

In fiecare dimineata uneori ca o umbra
Alteori ca o ceata
Ca o negura sau ca o bruma
Voi veni, voi veni nu te mai tangui
Padure nebuna…