Yes, I will stray again. Yes, it aches and it burns. They want out. And I will do it. No matter what it will cost me. Or you. I have to and I want to. If I do not do it, I will never be free. They will never leave me alone. And I can not afford that. I will not go on like this. They are a part of me. And I have ignored them for too long already. I will give them what they need. That is a promise. Yes, I am scared. Yes, I wish I would not have to, but this has to stop. And when it will end, I will be the one left standing.
I must not fear. Fear is the mind-killer. Fear is the little-death that brings total obliteration. I will face my fear. I will permit it to pass over me and through me. And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path. Where the fear has gone there will be nothing. Only I will remain.
Care mi-au fost mereu aproape si mi-au urmarit cu atentie fiecare miscare cu aceeasi nerabdare si aceeasi dorinta nebuna de noutate, gasind in viata mea “tumultoasa” un substitut pentru minciunile traite de ei pana in prezent.
Vreau sa le multumesc pe aceasta cale pentru sufientele kilograme de care m-au usurat (in special din zona dorsala) si pentru ca mereu am fost in gandurile lor, nelasandu-ma nicio clipa sa ma indoiesc ca exista “cineva” (cel putin o persoana) care se gandeste la mine.
Tot cu aceasta ocazie, tin sa ii informez ca le-am iertat mediocritatea si chiar prostia, lipsa de coloana vertebrala si lipsa acuta de coaie. E ok, fanii nu ti-i alegi, te aleg ei pe tine. Astea fiind spuse, sper ca nu o sa va dezamagesc nici de acum inainte, sunteti liberi sa imi disecati in continuare viata si sa va dati cu presupusul privind situatii de genul “Da, ba, daca eu eram eu in locul ei, eu n-as fi facut asa! Eu as fi facut…”. E ok sa faceti asta. Eu privesc dilemele astea ale voastre ca pe un soi de mass brain-storming. Poate asa va mai desteptati si voi…
Pentru sugestii, sesizari si reclamatii, stiti unde ma gasiti.
Hmm… Ce te faci atunci cand intervine o schimbare totala de perspectiva in viata ta? Pai poti sa fugi si sa te ascunzi in cochilia ta, sau poti sa iti tii capul drept si sa o imbratisezi cu toata fiinta. Da, poate fi gresit, dar o data acceptata aceasta scimbare vei realiza ca “Mai bine regreti ceva ce ai facut, decat ceva ce n-ai facut”. Sau, poate doar aberez eu. Dar partea interesanta si frumoasa e ca nu imi pasa! Atata timp cat eu sunt fericita, lumea poate comite suicid in masa. Nu imi pasa.
Da, poate sunt facuta din membre rupte, care nu imi apartin. Poate de accea nu pot sa functionez ca un tot unitar si mereu trebuie sa existe atatea contradictii in mine. Poate ca eu sunt raspunzatoare de mutilarea sentimentelor cuiva. Poate ca aceste maini mici cu care tastez nu imi apartin, la fel cum, cu siguranta, cordul care ma tine in viata nu este al meu sub nicio forma…
Poate ca Dumnezeu nu a creat oamenii din tarana, ci din parti de papusi stricate si uzate, pe care le-a asamblat cat de bine a putut si carora mai apoi le-a dat viata. Dar daca Dumnezeu a facut asta, de ce nu ne-a facut perfecti? Se spune ca suntem creati dupa chipul si asemanarea Sa. Divinitatea nu are ca atribut principal Perfectiunea? Si daca o are, de ce nu suntem perfecti? Egoismul nu este trecut pe nicio lista referitoare la calitati/defecte ale Creatorului…
De ce multi dintre noi sunt defecti? De ce nu ne putem seta mintea sa actioneze in acord cu inima? Pentru ca una din ele nu ne apartine… Pentru ca am fost completati cu ea ca sa putem fi din nou trimisi in nebunia asta numita viata si la fiecare revenire o sa fim din ce in ce mai putin noi si din ce in ce mai mult oarecare indivizi ai unor generatii trecute…
Vreau o plaja pustie si salbatica, cu doi, trei copaci aproape de mare…
Si vreau si un cer senin si orbitor cu doi, trei pescarusi aproape de soare…
Si ma vreau si pe mine, fericita si somnoroasa, cu doua, trei ganduri mai aproape de uitare…
Sau poate nu vreau decat putina liniste nebuna, care sa imi redea febrilitatea emotiilor, putina liniste amara, care sa imi readuca gust de sare pe buze, foarte putina liniste totala, care sa imi aminteasca de anii mei din nefiinta…
Tic-tac, tic-tac, tic-tac…
Nu mai vreau timp. Timpul doare. E taios, sfasietor si rece, exact ca privirile oamenilor. Vreau sa ma ascund de timp si de lume, de lumina si de viata si sa ma trezesc intr-o dulce uitare, singura, sau cu tine aproape, dar ireal de fericita.
S-a trezit. E ora 03:17 AM, ca de fiecare data. A luat un sedativ dupa care s-a ridicat din pat si a oprit televizorul uitat pe un canal de filme de groaza cu buget redus. Si-a cautat cu talpile goale papucii de casa si contactul cu parchetul rece i-a trimis un fior pe sira spinarii. A aprins lumina in bucatarie si si-a aprins o tigara. Pisica i-a sarit in brate somnoroasa si a inceput sa toarca. A impins-o si animalul a plecat suparat fluturandu-si coada stufoasa.
-Raphael! Vino nenorocitule! Stiu ca ma auzi!Vino, iti spun!
-Nu mai tipa. E ora 3 dimineata. Vecinii tai deja te cred nebuna. Nu cred ca vrei sa le intaresti convingerea. I-a spus afisand un zambet machiavelic in timp ce isi scutura roba de pene.
Arhanghelul Raphael e unul din conducatorii Raiului “modern”. Ierarhia cunoscuta si sustinuta de crestinism nu mai exista de cateva secole bune. Dumnezeu a disparut. In urma Lui a lasat o lupta inimaginabila pentru preluarea puterii. Raphael a format o alianta cu Mihail si Gavriil care le-a asigurat conducerea intregului Rai. Raphael e inalt, are ochii negri cu sclipiri rubinii atunci cand emotiile traite sunt de intensitate maxima, parul ii e alb si lung pana la talie si poarta o roba neagra. Aripile le are albe si atat de stralucitoare incat ochii muritorilor sangereaza la vederea lor.
-Ce vrei? A intrebat-o sec.
-Sa imi redai aripile! Stiu ca poti! Cunosc Pamantul si societatea umana mai bine decat oricare dintre voi. Nu uita ca am fost exilata aici acum aproape 2000 de ani cand bastardul ala s-a nascut!
-Maria, draga mea, stii foarte bine ca asa ceva nu e posibil. Exilarea ta trebuia sa fie temporara. Tot ce ai avut de facut a fost sa il seduci pe Iisus si sa ii dovedesti Creatorului “sfintenia” bastardului Lui. Nu ai fost capabila! Acum ai ajuns o nebuna dependenta de sedative, incapabila sa accepte adevarul: niciodata nu iti vei recapata aripile. O sa ramai aici si o sa traiesti pana ai sa vezi sfarsitul lumii acesteia nenorocite. Ai inteles, Maria? Esti un vierme. Acum taraste-te din fata mea!
Raphael a disparut si a lasat-o pe Maria singura, cu ochii in lacrimi si sange. Pisica i-a sarit in poala si blana deasa i-a fost din nou patata de sange si sare…
M-am trezit azi dimineata intr-o noua zi din viata aleasa de mine. Afara era soare si in casa mirosea a cafea. Pisica imi torcea pe piept, blanda, si imi amintea de alte zile, dintr-o alta toamna, ingropata acum sub un strat nou de amintiri si regrete. M-am ridicat din pat si am deschis fereastra. Era cald si ma simteam ca intr-o poezie de Bacovia, poate doar putin mai trista si mai singura, pana te-am vazut privindu-ma din pat. Adormisesi langa mine dupa ce ai facut cafeaua. Mi-ai zambit si ai venit langa mine. Stateam imbratisati, fara trecut, fara viitor, doar cu un prezent care brusc avea sens. Singura problema e ca nu stiu cine esti si de ce acum ma astepti, zambindu-mi din nou, ca si cum numai noi contam in toata lumea. Prezenta ta ma face sa ma simt in siguranta, ca si cum te stiu din vremuri atemporale, dar nu te recunosc…
Cred ca devin din nou doar mormanul ala de oase, carne si conexiuni neuronale… Impietresc mereu mai mult, cu fiecare zi ce trece.
Si nu pot sa impiedic asta, oricat as vrea. Si n-are cine sa m-ajute… Pt. ca toti sunt atat de egoisti si de egocentristi incat faptul ca eu mor putin cate putin nu reprezinta niciun interes…
Si mi-e dor si doare…
